Ca sa va pot povesti  unul dintre momentele mele magice de la finalul pelerinajului trebuie sa va spun cateva intamplari de la inceput.
Dupa cum stiti, am pornit cu Diesel din Pamplona, mandra de noul meu pasaport pe care aveam sa il umplu cu stampile de pe drum. Inca din prima zi, Diesel a atras atentia multor pelerini, asa ca prieteniile au inceput sa se lege rapid. Timp de o saptamana am tot schimbat grupurile, fiindca pe bicicleta avansam mult mai repede, iar cand ei opreau la ora 17, eu continuam în cautarea asfintitului perfect. Si apoi, dupa un incident neplacut, cand un localnic m-a urmarit cu masina pe un drum pustiu, am hotarat sa raman cu un grup. A fost una dintre cele mai inspirate decizii. La viteza mica, intensitatea lucrurilor e mult mai mare.
Intr-o zi am oprit la o cafenea, cand un batranel cu barba alba si privire blanda a venit sa se joace cu Diesel. Tot vorbind, i-am spus ca imi doresc sa ajung pe bicicleta pana in Alaska, sa-l duc pe Diesel sa se joace in zapada. Batranelul s-a uitat surprins la mine, a fugit la rucsac, a scos tot din el si s-a intors zambind.
-Eu si sotia mea locuim în Alaska. Doresc sa iti fac cadou aceasta insigna cu steagul nostru, sa iti poarte noroc si sa te ajute sa iti indeplinesti dorinta.
Zilele au trecut, iar eu am ramas doar cu un coechipier, John. Discutam  despre cel mai inalt munte pe care-l vom traversa si el ma linistea spunandu-mi ca ma va ajuta. În dimineata „marelui urcus” am cunoscut-o pe Vera, am baut cafeaua impreuna si fiecare a luat-o in ritmul ei spre acelasi tel. A inceput urcusul, iar John nu mai aparea. Am urcat astfel singura muntele, cu greu, impingand din rasputeri bicicleta si trailer-ul. Ajunsa aproape de epuizare, am simtit o bucurie profunda. Camino este drumul meu! Al meu si al lui Diesel! Oricine mi-ar aparea in cale si ar merge alaturi de mine, daca mi-ar usura munca, acela nu ar mai fi pelerinajul meu. Am fost recunoascatoare ca drumul a decis sa ne pierdem inainte de urcus. Cand am ajuns sus, la O Cebreiro, l-am cunoscut pe Viktor, care a fost fascinat de calatoria mea, de buget, de bagaje si de Diesel. L-am mentionat pe el si pe Vera, pt ca mai tarziu vor avea un rol important în Serendipity-ul meu.
Venind vorba de Serendipity, un cuvant ce mi-a ghidat turele cu bicicleta, dar si viata il voi defini ca „lucruri intamplatoare ce se aseaza intr-un mod favorabil”.
Saptamanile au trecut si banii din portofel s-au dus. Mai aveam bani pe card, dar pe Camino nu poti plati cu cardul, iar bancomatele sunt o raritate. Mergand intr-o seara cu John i-am zis:
„-O sa gasesc 100 euro pe jos!
-Nu, vom gasi 500 si o sa ii impartim! un raspuns razand.
-Nu, John, eu vreau sa gasesc 100. 500 euro ar fi o pierdere prea mare pentru cel care ii scapa, fara 100 poti supravietui mai usor. Iar din ei o sa cheltuiesc pana ajung la bancomat, iar ce imi ramane ii las pentru alt pelerin ce are nevoie. ” Dar nu am gasit banii si în final am trecut pe la banca.
Am ajuns la Fisterra, un orasel-port, mic si aglomerat de pelerini fericiti ce isi planificau ruta de intoarcere. John o plecat cu primul autobuz, cu toate ca planuisem sa mergem impreuna la Cap Finisterre, adevaratul final. Am ramas în port savurand cafeaua de dimineata, cand o vad pe Vera. Ne imbratisam, o invit la masa si intram in vorba.
-Ai ajuns la far? ma intreaba, parca dorindu-si sa zic nu.
-Inca nu.
-Ce e bine! Mergem impreuna?
Dupa ce am parcat bicicleta în fata unui Albergue, am pornit impreuna spre capatul lumii, povestind intamplari de pe drum.
Pe stancile ce anunta finalul, în bataia valurilor si a vantului, am simtit… Reusisem sa termin pelerinjul, sa-mi curat sufletul, sa invat si cel mai important, sa ascult pentru a auzi dincolo de cuvintele rostite. Cu inimile fericite, am pornit amandoua spre port. Urmaream cu privirea barcutele ce dansau pe muzica valurilor, lasandu-mi gandurile sa plece departe.
-Voi sta langa portul astazi, i-am spus Verei.
-Ce-ti veni?
-Azi voi intalni pe cineva care merge cu barca în Porto si ma va lua si pe a mine cu Diesel.
A ras.-Si barca sa fie albastra si cu steagul Alaska?
-Evident! i-am raspuns amuzata de legătură facuta cu povestile mele.
Spre seara, pe o straduta de langa port, l-am intalnit pe Viktor, fericit de finalul pelerinajului sau si de revedere. Am schimbat 2 vorbe si mi-a indesat un mic rulou in mana, spunand ca e pentru Diesel, apoi a plecat. Peste cateva ore m-am uitat la ruloul din geanta mea, era cartea lui de vizita infasurata in niste bani, iar pe una din bancnote scria,, cu drag pentru Anastasia si Diesel”. Peste doua zile, l-am revazut în port, mi-a zis ca pleaca spre Porto si ca spera sa ne revedem acolo. Ne-am luat ramas bun, iar dupa ce a plecat am scos din nou ruloul. Urma sa descopar ca cineva iti asculta toate dorintele si tine doar de tine sa vezi semnele ce ti le lasa pe drum, fiind atent la detalii. De data asta, vazand cu adevarat, pe cartea de vizita scria,, capitan de vapor”, banii iar, nu 100 cum imi dorisem, ci probabil cat aveam cu adevarat nevoie, albastrii cu stelute(steagul Alaska). Asadar, intalnisem Capitanul de vapor, ce a dorit sa il stie bine hranit pe Diesel, inainte sa plece spre Porto, a avut grija sa inchida cercul lucrurilor intamplatoare din timpul pelerinajului meu printr-un minunat Serendipity trait la capatul lumii.

https://www.Instagram.com/p/BMMijS9gemf/?taken-by=2europe_bike_trip&hl=en

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *